O data, nu de demult obisnuiam sa scriu destul de mult, parca imi placea sa scriu, sa ma oglindesc, sa ma intorc la stanga, la dreapta, sa imi verific intensitatea privirii pentru ca apoi sa izbucnesc intr-un ... ah, ce uratenie, ce grosolanie, instabila si umana si comuna, colectiva ...
Acum ... nimic nu s-a schimbat! .... si totusi o licarire exista, in fiecare zi, totusi speranta ca totul are un sens, caci de, nu sunt om de stiinta, sunt inz muritor si vai de mine de gaurit si grabit sa astupe sa indese in el cuvinte ... cuvinte ... cine stie unde ma indrept, stiu doar ca sunt curiosa sa ma indrept acolo, convinsa ca scopul este fundamental trairilor, ca viata trebuita traita cum nemuritorul Socrate im rasuna in cap.
Un cuvant ma caracterizeaza de ani buni, unul singur este bine conturat in mintea si cu cat capata forme mai clare cu atat il regasesc in tot ce fac caci tot ce fac este sa il plasmuiesc ... cuvantul este tensiune ...
....cuvintele, daca am stii impactul care il are asupra realitatii noastre am inceta sa mai blateram asa, am inceta sa mai tatuim atat, si am deveni mesteri de cuvinte, cu grija si dragoste am deschide gura si misca limba si impinge aerul afara si scoate sunetele astea! Din interiorul nostru ies ele si au forma noastra si sunt modelate de ceea ce suntem noi, colorate de trairile noastre si suierate de graba noastra de a fi ceea ce nu suntem.
